Evelyn’s Blog

„Scientism şi religie”

Posted on: 07/01/2009

Pornind de la o discuţie pe care o am cu jaquegrey pe tema evoluţionismului vs. creaţionism, postez aici, ca răspuns pentru el şi pentru toţi cei interesaţi de această temă, articolul lui Lucian Cristescu intitulat Scientism şi religie. Sursa articolului: www.azs.ro


Scientism şi religie

 de Lucian Cristescu

 

 Şi savant, şi credincios?

 În numărul din septembrie 1999, revista „The Scientific American” [1] publica un sondaj recent cu privire la savanţii americani care cred într-un Dumnezeu personal care Se revelează pe Sine, care răspunde la rugăciune şi care intervine prin miracole. Rezultatul arată că 40% din savanţi au puternice convingeri religioase. Semnificativ este faptul că acest procent se menţine constant, conform sondajelor din 1914 şi 1933, într-o perioadă când descoperirile din domeniul ştiinţelor exacte au fost revoluţionare.

Iar revista „Der Spiegel”, în numărul din 29 aprilie 2004, a publicat un articol sub titlul: „Cercetătorii caută pe Dumnezeu”. Articolul citează şi mărturia vestitului astrofizician de 72 ani, Allan Sandage, laureatul a 9 din cele mai prestigioase premii şi medalii internaţionale de ştiinţă: „Ca tânăr, am fost un ateist militant. Dar cercetarea universului mi-a dovedit că existenţa materiei este un miracol ce nu poate fi explicat decât supranatural“.

La ora actuală, în lume există peste 150 de instituţii şi societăţi de cercetări creaţioniste, fondate de savanţi creştini.

„Om de ştiinţă” – şi totuşi „creştin”? Concomitent: maestru al „metodei ştiinţifice”, dar şi credincios în Dumnezeul miracolului?   Dacă paradoxul ar fi avut o rată statistică nesemnificativă, incidenţa s-ar fi pus pe seama duplicităţii. Dar la un procent de aproape jumătate din numărul savanţilor, trebuie să existe o explicaţie serioasă.

Să pornim cu elucidarea întrebării: Cum împacă un om de ştiinţă existenţa lui Dumnezeu cu ştiinţa? Este credinţa în Dumnezeu contrară ştiinţei?

Din punct de vedere ştiinţific, orice afirmaţie cu privire la existenţa lui Dumnezeu este lipsită de sens, pentru că lipseşte metoda ştiinţifică pentru determinarea adevărului acestei afirmaţii. Există multe ştiinţe, corespunzătoare numeroaselor domenii de investigare. Dar nu există nici o ştiinţă care să investigheze divinitatea. Pentru investigarea supranaturalului, mijloacele naturale sunt oarbe. E ca şi când ai vrea să măsori presiunea atmosferică cu termometrul… Consecutiv, din punct de vedere ştiinţific, afirmaţiile „Dumnezeu există” sau „Dumnezeu nu există” sunt cu totul lipsite de sens.

Immanuel Kant completa logica de mai sus: „Este absurd să întrebi dacă există Dumnezeu, deoarece noţiunea de Dumnezeu include şi existenţa în Sine. Existenţa lui Dumnezeu este o axiomă.”

„Dacă existenţa n-ar fi inclusă în esenţa divinităţii”, spunea Spinoza, „doar atunci ai putea spune că ‚El există’ sau ‚nu există’. Însă aceasta este o absurditate!”. E la fel de absurd ca şi când ai spune: „Un cerc rotund”… căci rotunjimea este inclusă în însăşi noţiunea de cerc. Un cerc „ne-rotund” este o contradicţie!

Temeliile acestea solide din punct de vedere raţional, au început să fie contestate odată cu epoca modernă. Savantul Charles Birch, profesor emerit al Universitaţii din Sydney consideră că: „Începând cu secolul 17, odată cu adolescenţa fizicii moderne, concepţia despre univers a fost îmbibată şi modificată de modelul materialist, mecanicist.” În timp ce fizica desluşea tainele pământului, ba chiar şi al astrelor, noua paradigmă nu prea mai lăsa loc pentru supranatural. Fizicianul – ucenicul vrăjitor – a pus repede pe picioare un sistem care să explice totul numai şi numai prin cauze naturale. Pentru scopuri ştiinţifice, fiecare fenomen era de aşteptat să aibă o cauză materială; a postula o cauză ne-materială, precum o Inteligenţă supranaturală, însemna a părăsi ştiinţa şi a intra în domeniul religiei. Ori aceasta, pentru materialişti, însemna „a părăsi realitatea şi a intra în domeniul fanteziei”.

Aşa s-a născut scientismul, ştiinţa-religie, mama evoluţionismului. Ca sistem, evoluţionismul s-a arătat cuceritor la prima vedere şi a câştigat uşor entuziasmul vremii. Numai că timpul probează nemilos orice teză. Dacă sistemul materialist, evoluţionist, este corect, atunci el trebuie să desfidă orice test şi să rămână în picioare. Dar dacă nu este corect, atunci sistemul va fi sugrumat de înseşi descoperirile ştiinţei.

 

Este evoluţionismul „ştiinţific”?

 

Ca să răspundem la întrebare, trebuie să pornim cu stabilirea de criterii. Pentru a avea o teorie ştiinţifică, conformă cu metoda empirică, ea trebuie să fie îndeplinească cele două criterii:

 

(1)  testabilitate – adică să poată fi supusă unor proceduri testatoare, observabile interpersonal. Experimentele trebuie să testeze fie direct teoria, fie consecinţele derivate din teorie (cu ajutorul logicii şi matematicii). „Experimentul este suprem”. De aceea teoriile care sunt contrazise de experiment sunt neştiinţifice.

(2)  compatibilitate cu legile naturale – sau conformitate cu legile cunoscute ale naturii. Teorii care contrazic vreuna din legile ştiinţifice existente se descalifică.

 

În ce măsură îndeplineşte evoluţionismul aceste două criterii?

 

1. Dovezile:  lipsa lor

 

Prin natura obiectului ei de studiu – originile pământului şi ale vieţii – este cu neputinţă ca experimentul să testeze direct teoria. În ce priveşte testarea consecinţelor care derivă din teorie, evoluţionismul se loveşte de un vid de dovezi.

 

a. Schema geologică:

 

Schema geologică [2] evoluţionistă afirmă că straturile geologice se succed secvenţial, pornind de jos, de la „cel mai vechi” spre „cel mai tânăr”. Până la această dată, nicăieri pe pământ nu a fost găsită „coloana geologica” evoluţionistă. De regulă, toate siturile geologice consemnează lipsa a peste jumătate din „perioadele geologice”, astfel că straturile se succed cu goluri inexplicabile sau/şi de-a valma. [3] Chiar şi Marele Canion Colorado se prezintă cu lipsa a sute de milioane de ani din „coloana geologică”, pentru că doar 5 din cele 11 straturi geologice mai importante sunt prezente. [4]

b. Transmutaţiile

 

Ca să înlocuiască creaţiunea supranaturală, Charles Darwin a propus transformarea unei specii din alta inferioară, prin mutaţii genetice (transmutaţii). Modelul era logic. Trebuia doar să fie confirmat de fapte.

Ca să producă dovezile, biologul T. H. Morgan, încă din 1910, a început o serie de experienţe asupra musculiţei de oţet [5]. Experienţele s-au dovedit generoase, de atunci raportându-se cca. 3.000 mutaţii. În toate cazurile obţinute (fie că s-a obţinut musculiţă fără aripi, musculiţă neagră, musculiţă cu aripi curbate, musculiţă cu picioare sub formă de antenă), drosofila a rămas tot musculiţa de oţet. Ba mai mult: de regulă, mutaţiile s-au dovedit dăunătoare, în cel mai bun caz, fără efect. Nici una din ele însă nu a transformat-o într-o super-muscă.  Experimentul a dovedit că mutaţiile există doar pentru conservarea şi adaptarea mai bună a speciei respective, nicidecum pentru transformarea ei în altceva. Mutaţiile nu implică nici inovaţie, nici creşterea informaţiei genetice. Până acum, însă, nici o transmutaţie n-a fost dovedită.

c. Verigile lipsă

 

Schema evolutivă a procesului de devenire, de la materie moartă la om, parcurge 10 etape:  protozoare, metazoare, nevertebrate, peşti, amfibii, reptile, păsări, mamifere, maimuţa, omul. Pentru nici una din aceste 10 etape nu s-a găsit măcar o singură formă de tranziţie.

În schimb, viaţa apare brusc în stratul cambrian, fără nici un fel de precursori. În acest strat, fosilele sunt extrem de abundente, variate şi chiar complexe. Nici o specie de tranziţie nu se găseşte între aceste fosile cambriene, ca de altfel in nici unul din straturile „coloanei geologice”.

Aceste goluri de dovezi face pe savantul evoluţionist britanic, Gerald Kerkut, să afirme: „Orice evidenţă în favoarea ideii evoluţioniste este foarte limitată şi circumstanţială prin natura ei. Filosofia evoluţiei este bazată pe presupuneri şi în consecinţă nu poate fi verificată ştiinţific.” [6] 

Mark Ridley, zoologul universităţii Oxford, mărturisea direct: „Nici un evoluţionist nu foloseşte raportul fosilelor drept evidenţă în favoarea teoriei evoluţiei şi împotriva teoriei creaţiunii”. [7]

Iar revista Newsweek [8] comenta: „Dovezile furnizate de fosile ne îndepărtează de la darwinismul clasic care este predat în şcoli. Veriga lipsă dintre om şi maimuţă este cea mai incitantă din întreaga ierarhie de fiinţe-fantomă. În raportul fosilelor, verigile lipsă constituie regula. Cu cât savanţii caută forme de tranziţie mai mult, cu atât mai frustraţi devin ei.”

2. Incompatibilitatea cu legile naturale

 

Dacă primul criteriu este nesatisfăcut prin absenţa evidenţelor, cel de-al doilea criteriu este nesatisfăcut prin contradicţii flagrante cu legile ştiinţifice cunoscute.

a. Legile termodinamicii

 

Legea întâia a termodinamicii statuează că „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul doar se transformă”. Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al cauzelor naturale şi materiale, energia sau masa nu se creează. Ea doar se transformă. Evoluţionismul, în schimb, pledează în numele ştiinţei pentru „o apariţie subită a universului, la întâmplare…”

Legea a doua a termodinamicii statuează „răcirea termică a universului”. În alte cuvinte: că universul organizat tinde să se dezorganizeze, căutând echilibrul, inerţia, un zero absolut; că niciodată, din întâmplare, materia nu se organizează spre planuri superioare, ci că doar se dezorganizează… Evoluţionismul însă se fundamentează pe creşterea de informaţie şi auto-organizarea materiei, în salturi către superior – fapt ce contrazice legea a doua a termodinamicii. Crezul că haosul, printr-un „Big-bang”, s-a transformat pe sine într-un creier cu 120 trilioane de conexiuni – este o violare a acestei legi. Doctrina că totul poate să crească în organizare, din pură întâmplare, într-un interval de milioane de ani, este acceptabilă doar ca un crez religios, nu ca teorie ştiinţifică.

b. Legea biogenezei

 

Evoluţionismul presupune că viaţa a apărut spontan, din materie moartă, printr-o întâmplare absolut fericită; că substanţele chimice lipsite de viaţă au avut puterea, cel puţin o dată, să se combine în mod spontan şi să producă organisme vii. Încă din 1890, Louis Pasteur a combătut decisiv crezul „generaţiei spontanee”, formulând legea că „viaţa provine doar din viaţă”. A susţine contrariul este neştiinţific.

c. Genetica

 

La data când evoluţionismul era acceptat ca teorie, ştiinţa naviga pe ape tulburi, ipotetice. Genetica nu exista. Ceea ce i-a frapat pe Darwin, Huxley şi Haeckel erau similitudinile morfologice. Argumentele anatomiei comparate la ora actuală sunt răsturnate de genetică. Speciile cu similitudini provin din arii diferite ale plajei ADN-ului [9]. Cca. 80 000 de gene compun cele 23 perechi de cromozomi umani. Comparativ, căpşuna conţine doar 8% faţă de om, în timp ce ceapa conţine de 12 ori mai mult (adică 960.000 de gene). Iar amoeba – de 200 de ori mai mult! Genetica consolidează noţiunea de specie distinctă, stabilă, unică, şi contestă transformismul.

Michael Denton, cercetător australian în genetică moleculară, scrie în cartea sa „Evoluţionismul – o teorie în criză”: „Ca rezultat al descoperirilor din ultimii 30 ani, la ora actuală ştim că există nu numai o despărţire clară între speciile vii, ci şi că această dramatică despărţire este absolut neunificată de nici o formă tranziţională („verigi lipsă”). Ba mai mult, aceste forme tranziţionale nu numai că sunt empiric absente, dar conceptual sunt chiar imposibile.”

 

d. Sistemele ireductibile

 

Biologii care au fundamentat ortodoxia darwinistă au considerat celula drept un bulgăre nediferenţiat de protoplasmă. Organismul (şi în special celula) reprezenta pentru ei un „black box”, o cutie neagră – o maşinărie care face lucruri minunate printr-un mecanism necunoscut pentru om. Biologul Michael J.Behe explică faptul că, la ora actuală, biochimiştii au ajuns să exploreze partea dinlăuntru al cutiei negre. Şi ce au găsit acolo se cheamă „complexitate ireductibilă”.
Orice om a văzut o capcană de şoricei. Ea este construită dintr-o scândurică (1), de care se prinde un arc terminat cu un „ciocan” (2), ce se blochează cu o piedică (3), care la rândul ei este conectată la un cârlig cu declanşator (4), în care se află o momeală (5). Dacă un singur element lipseşte, jucăria nu mai funcţionează. Capcana de şoricei este un sistem ireductibil.

La nivel molecular, viaţa este plină de asemenea sisteme. Cunoştinţele au devansat atât de mult darwinismul, încât biologii nici măcar nu încearcă să explice cum au putut să apară sistemele ireductibile în mecanismul evoluţiei lente.

„Când mă gândesc la ochiul omenesc, mă cutremur”, mărturisea Charles Darwin. Ochiul este în stare să efectueze 100.000 funcţii separate zilnic. El este un asemenea sistem ireductibil care sfidează evoluţia. Dacă ar fi nedezvoltat, ochiul ar fi total nefuncţional. Dezvoltarea anatomică gradată a ochiului omenesc este o imposibilitate, datorită multor trăsături sofisticate care depind unele de altele. Darwin mărturisea: “Cum devine un nerv sensibil la lumină ne preocupă azi mai mult decât originea vieţii însăşi”. Dar nu numai sub aspectul structurii anatomice a ochiului, lucrurile sunt uimitoare, ci şi a proceselor biochimice care însoţesc fiecare aspect.

Mai întâi, lumina loveşte retina. O moleculă retinală îşi schimbă imediat forma. Aceasta determină o altă proteină, rodopsina, să-şi schimbe forma. Această reacţie atrage o a doua proteină, transducin, care la rândul ei se leagă de fosfodiesterază, o a treia proteină. Această nouă moleculă formată reduce numărul ionilor pozitivi de sodiu. Rezultatul dezechilibrului de ioni de sodiu din interiorul celulei cauzează o încărcătură electrică care este transmisă la centrul optic, pe care computerul creier o interpretează – …şi noi vedem!

Dar nu există doar un singur tip de ochi! Există o sumedenie: de om, de caracatiţă, de vertebrate, de artropode, de trilobiţi… De exemplu, ochiul de trilobit. În timp ce ochiul uman are un singur cristalin, ochiul de trilobit e compus dintr-o mulţime de lentile duble, până la 15.000 lentile separate în fiecare ochi. Miliardele de ani de evoluţie lentă nu puteau elabora ceva atât de complex.

Un alt sistem ireductibil este organul de reproducere. Profesorul Howard Peth se întreabă: „Cum ar fi putut organe sexuale feminine şi masculine – care se completează perfect – să apară gradat, în paralel, dar rămânând cu totul inutile până la completa lor dezvoltare?”

În numărul din 24 februarie, 1984, revista „Discover” [10] readuce în atenţie unul din cele mai dureroase mistere ale evoluţiei. După doctrina darwinistă, supravieţuirea speciei este asigurată de adaptare, precum şi de transmiterea cât mai eficientă a moştenirii genetice. Dar înmulţirea sexuată este o metodă ineficientă şi extrem de riscantă. Ea cere o mare cantitate dezordonată de timp şi energie. Iar faptul că înmulţirea sexuată înjumătăţeşte moştenirea de informaţii genetice a părintelui contrazice principiul biologic de bază al evoluţionismului: anume că scopul principal al organismului este să transmită progeniturii cât mai multe din genele proprii cu putinţă. În contrast cu înmulţirea sexuată, reproducerea asexuată este o cale mult mai simplă, mai rapidă, mai eficientă cale de reproducere, care permit creaturii să se replice pe sine fără ajutorul unui semen şi apoi să-i transmită descendenţilor toate genele sale. Conform darwinismului, speciile cu înmulţire sexuată ar fi trebuit să dispară demult în faţa celor asexuate.

 

e. Probabilitatea

 

Evoluţionismul consideră „şansa”, sau probabilitatea fericită, ca fiind principiul fundamental pentru apariţia vieţii cât şi pentru salturile evolutive de la un stadiu la următorul. Şansa îndeplinirii tuturor condiţiilor pentru realizarea unor sisteme ireductibile ca: aminoacidul, celula, organele, organismele homeoterme, reproducerea vivipară, etc… este inimaginabil de infimă.

Probabilitatea apariţiei spontane a numai 200 enzime cât este necesar pentru apariţia unei celule primare a fost calculată la 1/10 40.000. Compară această probabilitate imposibilă cu vârsta acceptată a universului în teoria Big-Bangului, de 1/1017 secunde. Dacă ar fi să acordăm fiecărei probabilităţi o singură secundă, timpul n-ar ajunge nici pentru realizarea primului pas, de la Anorganic la Organic, cu atât mai puţin pentru tot restul de cortegiu de salturi evolutive. Sir Fred Hoyle spunea: „Acest lucru este la fel de ridicol şi improbabil ca presupunerea că un tornado, bântuind un depozit de fiare vechi, să asambleze un Boeing 747”.

„Matematicienii sunt de acord că, din punct de vedere statistic, orice probabilitate mai mare de 1060 este „nulă”. Oricare din speciile cunoscute, incluzând chiar şi bacteria unicelulară, are un număr enorm de nucleotizi, nu 100 sau 1000. De fapt, o bacterie unicelulară are cca. 3 milioane de nucleotizi, aliniaţi într-o succesiune foarte exactă şi specifică. Aceasta înseamnă că nu există probabilitate matematică pentru nici una din speciile cunoscute, pentru o apariţie întâmplătoare prin mutaţii întâmplătoare”. [11]

„Selectarea la pura întâmplare a proteinelor corespunzătoare, şi acestea toate dextrogire, şi apoi plasarea lor în secvenţa specifică într-o moleculă, tot prin hazard, ar solicita un număr de 1/1089190 molecule de ADN (în medie) pentru a oferi o singură şansă de formare a secvenţei specifice de ADN capabilă să codeze cele 124 proteine. 1/1089190 de molecule ar cântări de 1/1089147 ori greutatea pământului, cantitate suficientă pentru a umple universul de câteva ori. Se apreciază că totala cantitate de ADN, necesară pentru codarea a 100 miliarde de fiinţe umane, ar putea ocupa un spaţiu mic cât o jumătate de tabletă de aspirină. Cantitatea de ADN cântărind de 1/1089147 ori cât pământul este absurd de mare. Ea doar subliniază cât de mică este şansa apariţiei unei singure molecule de ADN la întâmplare.” [12]

„Orice încercare de a concepe o teorie evoluţionistă a codului genetic este zadarnică, întrucât codul acesta este lipsit de funcţionalitate dacă nu este „tradus”, adică dacă nu conduce la sinteza proteinelor. Dar maşinăria prin care celula traduce codul este alcătuită din aproximativ 70 de componente care ele însele sunt produsul tot al codului!” [13] 

Ca să evite aceste absurdităţi, ştiinţa ipotetică propune o serie de alte modele: că protozoorul iniţial ar fi fost mult mai simplu decât ne putem noi imagina, bazat pe un alt sistem de auto-replicare decât ADN/ARN;  că universul ar fi existat într-un nesfârşit ciclu de Big Bang şi Big Plop, din care în mod fericit, am scăpat noi…; sau chiar„pan-spermia” – că viaţă ar fi poposit pe pământ venind din altă parte a universului.

 

f. Informaţia

 

Evoluţioniştii nu realizează că, pe lângă domeniul materiei, ei au de a face şi cu un al doilea domeniu cel puţin la fel de incomensurabil: domeniul informaţiei. Aceste două domenii nu pot fi niciodată suprapuse prin vreun fel de reducţionism. Gena este un pachet de informaţii, nu un obiect. Modelul de baze perechi din molecula de ADN îi dă genei specificul. Dar, atenţie, molecula de ADN este mediumul, nu şi mesajul. Este ca şi cu banda magnetică a casetofonului, care reprezintă suportul material pentru informaţia care este cu totul altceva decât suportul dat. Păstrarea acestei distincţii între medium şi mesaj este absolut indispensabilă pentru clarificarea ideii de „evoluţie”. Pentru a explica viaţa, trebuie să explicăm nu doar originea substanţelor chimice, ci şi originea informaţiei.

Un om este alcătuit din trilioane de celule diferite, organizate într-o maşinărie de mare precizie. Fiecare celulă are câte un nucleu. Iar fiecare nucleu conţine o bază digitală de date care cuprinde mai multă informaţie decât toate cele 30 volume ale Enciclopediei Britanice.

Toate fiinţele depind de relaţia activă dintre moleculele de acid nucleic moştenit – ADN – şi moleculele de proteine, materialul de construcţie. Ca să producă proteine, fiinţele vii se folosesc de secvenţele de ADN prin care îşi aliniază o secvenţă corespunzătoare de grupe de aminoacizi. Dar în mod natural, ADN-ul şi proteine reacţionează contrar acestei ordini, în sensul distrugerii sistemului viu. După cum fosforul, sticla şi cuprul nu se caută ca să formeze automat o structură numită „televizor”, decât numai dacă sunt aranjate de o inteligenţă exterioară lor, tot aşa ADN-ul şi proteina ajung să intre într-o relaţie constructivă numai dacă sunt controlate de o informaţie exterioară lor.

Nucleotidele esenţiale pentru construirea de molecule de ARN şi ADN cer condiţii radical diferite pentru asamblarea lor. Citozina şi uracilul ARN-ului au nevoie de temperaturi de fierbere a apei, în timp ce adenina şi guanina au nevoie de temperaturi de îngheţ. În condiţii naturale, cele patru elemente de construcţie nu se pot în veci corela singure, în acelaşi loc şi în concentraţii adecvate.

Asamblarea celei mai simple componente care stă la baza vieţii, integrând aminoacizii – care sunt levogiri [14] –  cu zaharurile nucleotide – care sunt dextrogiri – nu poate avea niciodată loc „in vitro” [15], decât „in vivo”. Pentru a se produce combinaţia, este nevoie de participarea unei enzime, ea însăşi o proteină care trebuie să fie codată genetic pentru o operaţiune specifică.

Problemele pe care le ridică macro-cosmosul nu sunt nici ele mai mici sau mai puţine decât problemele micro-cosmosului. Andreas Tammann, profesor de astronomie la Universitatea din Basel era citat de revista „Der Spiegel” astfel: „Universul este atât de incredibil de bine construit, încât trebuie să fi fost planificat. Dacă, de exemplu, densitatea materiei în momentul Big-bang-ului ar fi fost cu numai o 0,1040-ime mai mare, la scurt timp universul s-ar fi prăbuşit.“

Iar savantul în fizica particulelor, John Polkinghorne, distins cu premiul Templeton pentru anul 2002, scria: „Dacă puterea gravitaţiei, sau sarcina unui electron, sau masa unui proton… ar varia cu numai foarte puţin, n-ar exista nici atomi şi nici stele şi nici viaţă! Extrem de finul acord al legilor naturii mă conduce la concluzia că în spatele naturii nu se află întâmplarea, ci un proiect inteligent”.

Creaţionismul biblic se mai cheamă şi “Teoria destinului inteligent” [16]. O credinţă a bunului simţ socoteşte că numai o Inteligenţă putea să sfideze tiparul simplist evoluţionist al unei „cea mai sigură şi adaptată soluţie” şi să diversifice opera sa atât de creator, încât:  la cele 457 specii de rechini, există şi reproducerea ovipară, şi cea vivipară [17], cât şi una ovo-vivipară;  şerpii sunt ovipari, nu şi viperele: ele nasc puii vii; există patru tipuri de aripi cu patru tipuri de zbor [18]… Natura este mărturia unui spirit creativ nelimitat.

 

 

Iar peste toate: para-conformităţile

 

La toate problemele pe care le ridică „testabilitatea” evoluţionismului cât şi „conformitatea lui cu legile existente”, se adaugă un dosar voluminos şi în continuă creştere de dovezi contrare. Vrând să le diminueze importanţa, evoluţioniştii le-au denumit „para-conformităţi”, termen de acoperire pentru evidenţele care nu se încadrează în modelele „ştiinţifice”. Exemplele de mai jos nu constituie nici totalitatea, şi nici lista reprezentativă a celor mai grăitoare para-conformităţi. Ele reprezintă doar cazuri care mi-au fost la îndemână, suficiente ca să dea o idee privind problemele care confruntă evoluţionismul.

1. Para-conformităţi în datare:

(a) Datarea rocilor Dr. Gary Parker prezentase pentru o datare oarbă nişte mostre de roci vulcanice din insula Hawaii. Ele au fost datate pentru o vârstă între 164.000.000 – 3.000.000.000 ani. În realitate, erupţia vulcanică se produsese în anul 1801.

(b) Carbonul de origine organică – a fost detectat în toate rocile, chiar şi în cele mai în vârstă roci descoperite pe pământ. Nu există nici o dovadă că ar fi existat vreo epocă când să nu fi fost viaţă pe pământ. Asta face ca originea vieţii să fie împinsă dincolo de orice model geologic ipotetic.

(c) Datarea cu C14 – Spectrometrul acceleratorului de masă, o tehnică de datare radiometrică sensibilă, a identificat în unele straturi de cărbune cantităţi de Carbon radioactiv (C14) care indică o vârstă de cca. 40.000 ani şi nu cca. 300 milioane de ani. Rata de producere a C14 în atmosferă depăşeşte rata de înjumătăţire cu cca. 30%. Iar atunci când aplicăm şi acest indicativ, datele materialelor organice datate se restrâng la intervalul de până la 10.000 ani.

La 10 august 1990, un os de Alosaurus (dinozaur) a fost supus testului C14, în laboratoarele Universităţii din Arizona, fără să se precizeze ce reprezenta el. Testul l-a evaluat la 16.120 ani, în timp ce este presupus că dinozaurii au existat cu 140 milioane ani în urmă. Dacă mai adăugăm şi faptul că raţia de C14 este mult mai mare în atmosferă ca acum câteva mii de ani, atunci Alosaurul probabil că a trăit cu 6,000 – 10,000 ani în urmă.

 

Evidenţele acestea disconfortante pentru savanţii evoluţionişti sunt rezolvate în mod original: „La un simpozion de preistorie în Valea Nilului, un faimos coleg american, profesorul Brew, a sumarizat atitudinea comună între arheologi faţă de datarea cu Carbon 14 astfel: ‚Dacă o datare cu C14 susţine teoria noastră, atunci o introducem în text. Dacă nu o contrazice cu totul, o punem în nota de subsol. Iar dacă nu se încadrează nicidecum în schemele noastre, o ignorăm pur şi simplu’.” [19] 

 

2. Para-conformităţi în structura geologică

(a) Straturi geologice aberante Masivul precambrian Lewis, localizat în parcul naţional Glacier, care se desfăşoară din Montana (SUA) până în Alberta (Canada), pe distanţa de 217 km, cu o lăţime de 56 km şi profunzime de 5 km, poartă stratul precambrian (estimat la cca. 4 miliarde ani) chiar deasupra stratului mai „recent” cretacic (de cca. 80 milioane ani).

Heart Mountain – care flanchează parcul Yellow Stone – este alcătuit din rocă paleozoică (ordovician, devonian), ce se ridică deasupra stratului eocen, presupus cu 250 milioane ani mai tânăr. Linia de separare a straturilor paleozoic de eocen este lină şi normală, cu lipsa oricăror semne de fracturi şi deranjări stratigrafice.

În canionul Crazy Cat din Texas, stratul geologic ordovician (cca. 500 milioane ani) se află imediat deasupra cretacicului (cca. 70 milioane ani), fără nici un indiciu de răsturnare accidentală.

Sheep din Wyoming (SUA) – poartă în vârf un strat calcaros din paleozoic (cca. 400 milioane ani). Contrar schemei geologice, ele sunt urmate, spre adânc, de sedimente jurasice (cca. 170 milioane ani), apoi de straturi terţiare (cca. 60 milioane), pentru ca apoi să urmeze un alt val profund de calcar paleozoic (din nou 400 milioane ani).

Muntele Glarus din Elveţia, în loc să fie stratificat conform ordinii din manualul de geologie (de jos în sus): permian… jurasic… eocen, dovedeşte pe o lungime de 33 km o inversare spectaculoasă, având eocen la bază (cca. 50 milioane ani), urmat de jurasic (cca. 200 milioane) şi terminând cu permian (cca. 280 milioane ani), fără a indica striaţii sau semne de răsturnare. Ce forţă din lume ar fi putut răsturna frumuşel şi fără s-o răvăşească o masă geologică de 34 km adâncime?

În regiunea Baltică, straturile din pleistocen (cca. 2 milioane ani) zac direct pe fosile din straturi cambriene (cca. 520 milioane ani). Între ele, schema evoluţionistă plasează un gol necruţător de cca. 500 milioane de ani!

(b) Fosile „de legătură” – Un arbore polistratic fosil, Lycopodium clavatum [20], înalt de 40 metri, a fost găsit străbătând diferite straturi sedimentare care însumează, după schema evoluţionistă, cca. 300-400 milioane ani.

3. Para-conformităţi în domeniul fosilelor

(a) Fosile în straturi greşite La 1982, se listau peste 200 de fosile majore para-conforme faţă de stratul geologic în care se găseau.

În 1970, în valea Guryul din Caşmir, s-au descoperit brahiopode din epoca permiană (cca. 280 milioane ani) în acelaşi strat sedimentar, amestecate cu pelecypode din epoca triasicului inferior (cca. 200 milioane), cu toate că teoria geologică evoluţionistă cere ca acestea să fie separate de zeci de milioane de ani.

Fosile de păsări obişnuite au fost găsite în straturi geologice aflate sub stratul cu vestitul Arheopterix [21]. E de precizat că Arheopterix n-avea în nici urmă de solzi (aşa cum apare în desene din manualele şcolare), ci doar pene, ca suratele păsări.

În straturi cambriene şi chiar precambriene a fost descoperite depuneri de polen, evidenţe disconfortante pentru teoria evoluţionistă, care prevede apariţia florilor cu cca. 100 milioane de ani mai târziu.

(b) Fosile viiConform evoluţiei, fosilele trebuia să se fi stins şi să nu convieţuiască laolaltă cu formele de viaţă contemporane. Şi totuşi, ele există, spre nedumerirea evoluţioniştilor. De exemplu, graptoliţii – animale coloniale marine, frecvent identificate ca fosile în straturile de la baza coloanei geologice. Ele au fost considerate dispărute. Recent, au fost identificate în Oceanul Pacific graptoliţi (Cephalodiscus graptolitoides),  ale căror similitudini cu fosilele preistorice sunt atât de evidente, încât e greu să le clasifici altfel decât ca nişte „fosile vii”.

Apoi mai există animale ca: Limulus, Tuatara, Triops, Coelacanthus, gândaci, furnici, termite, urechelniţa, etc…; şi plante ca Magnolia, Gingko, nucul, arţarul, viţa de vie, smochinul, palmierul, feriga, coada calului, etc…

(c) Verigile lipsă fosileExistă cca. 250.000 specii fosile care au fost clasificate. Dar niciuna din ele nu este o verigă lipsă, ci toate se încadrează în specii distincte.

(d) Oameni moderni, prezenţi în preistorie

În 1968, la Antilope Springs, Utah, în inima unui strat cambrian cu trilobiţi (cca. 550 milioane ani), s-au identificat urme de sandale de adult împreună cu cele ale unui copil. Ironia soartei face ca sandaua să calce peste doi trilobiţi, zdrobindu-i parţial.

Într-un strat triasic (cca. 225 milioane ani) a fost identificată o pingea de pantof fosilizată. Pingeaua de măsura 13 poartă semnele unei duble cusături, iar partea din dreapta e mai uzată decât cea din stânga [22] 

În zona lacului Managua, din Nicaragua, se găsesc urme de picior uman alături de unelte, îngropate sub 11 straturi de roci compacte. Straturile au fost datate la 200.000 ani vechime, în timp ce testul de C14 a măsurat doar 3.000 ani pentru obiectele produse de mâinile omului.

În iunie, 1934, Max Hahn a scos la lumină, în vecinătatea oraşului London din Texas, un ciocan de 15 cm, îngropat în rocă dură dintr-un strat cretacic.

În 1971, au fost excavate în Dakota Sandstone, zece scheletele perfect conservate de om modern care se aflau sub 20 metri de rocă sedimentară compactă, datând din Cretacicul timpuriu (cca. 140 milioane ani). Calciul din osemintele este în parte înlocuite cu malahit (minereu verde).

La 9 septembrie 2000, noi urme umane alături de urme de dinozaur au fost descoperite în vechea albie a râului Paluxy, în apropiere de Glen Rose, Texas. În trei locuri, paşii omului calcă clar drept în urma de dinozaur, înlăturând orice supoziţie de fals.

În acelaşi strat cu urmele de dinozaur, s-a găsit o urmă de palmă umană imprimată în rocă cretacică, atât de exactă încât i se disting particularităţi ale degetului gros, ale striaţiilor palmare dintre degetul gros şi arătător, ca şi urmele degetului mijlociu penetrat în lutul pietrificat.

În cel puţin 28 de cazuri, au fost găsite fosile umane în straturi inferioare celor cu fosile de dinozaur.

În 1929 a fost găsit un schelet de mastodont în Ecuador. De jur împrejurul lui se aflau urmele unui foc uriaş – ca pentru a fi rumenit şi mâncat de vânători – împreună cu cioburi de oale pictate şi alte articole ale civilizaţiei umane. Descoperirea a fost datată ca aparţinând secolului 2-3 d.Hr.

În 1963, Don Johanson, descoperitorul australopitecului „Lucy”, a găsit într-un strat inferior lui Lucy o fosilă pe care a numit-o „homo habilis”. Necazul este că acest homo habilis este mai „evoluat” decât fosilele de deasupra.

Între 1976-1978, echipa de paleontologi ai lui Mary Leakey a descoperit în regiunea Laetoli, Tanzania, urme de picior uman în acelaşi strat „fosil” cu Lucy, drept care evoluţionişti au pretins că ele au fost lăsate de fiinţe de tip Lucy. În schimb, podologii şi medicii care au investigat dovezile au ajuns la concluzia că ele aparţin 100% omului modern. Chiar şi paleontologii recunosc că „de fapt, urmele acestea nu se deosebesc aproape deloc de cele ale omului modern.”

Şi tot aşa mai departe…

A reuşit oare arhiva de „para-conformităţi” în continuă îmbogăţire să dezarmeze pe scientiştii materialişti? Nu cred. „Raţiunea este flexibilă la orice…” – spunea Blaise Pascal. Iar o minte nedispusă să-şi revizuiască convingerile va continua să găsească tot felul de explicaţii logice [23] şi fanteziste, numai ca să eludeze întâlnirea cu Dumnezeu – o întâlnire care cere un preţ scump: independenţa spiritului, un stil de viaţă libertin, străin de principiile neprihănirii. Pentru această raţiune, darwinismul însuşi tot „evoluează”, ajungând în ipostaze noi ca „teoria mutaţiilor rapide”, „teoria simetriei radiale”, „teoria echilibrului punctual”…

„Evoluţia a devenit o religie ştiinţifică. Aproape toţi savanţii o acceptă şi mulţi sunt gata să modifice observaţiile lor, numai pentru a se potrivi cu ea”. [24] 

Fiecare însă alege pentru sine. După atâta argumentare, ajunşi la o răscruce de drum, ai de luat o decizie privind întrebările fundamentale „Cine suntem? De unde venim? Încotro ne ducem?”. Fie:

Alternativa 1. că „Materia şi mintea au apărut spontan din nimic”

Alternativa 2. că „O materie eternă a creat mintea”

Alternativa 3. că „O minte eternă a creat materia”  [25]

Să nu uiţi, însă, că indiferent pentru care din cele trei alternative vei opta, alegerea ta va înrâuri destinul tău, cel de acum şi cel veşnic.

 

_______________

Sursa: http://www.azs.ro


[1] Articolul era intitulat „Scientists and Religion in America”.

[2] Schema sau “coloana” geologică arată astfel:

· Precambrian – cca. 4.650.000.000 – Formarea pământului

    • Hadean
    • Arhean
    • Proterozoic. Plante unicelulare, alge…
  • Fanerozoic:
    • Paleozoic:
      • Cambrian – cca. 570.000.000. Trilobiţi, moluşte
      • Ordovician – cca. 500.000.000. Peşti
      • Silurian – cca. 430.000.000. Plante şi animale vasculare
      • Devonian – cca. 395.000.000. Insecte şi amfibii.
      • Carbonifer – cca. 345.000.000. Reptile.
      • Permian – cca. 280.000.000.
    • Mesozoic:
      • Triasic – cca. 225.000.000. Dinosauri, mamifere.
      • Jurasic – cca. 195.000.000. Păsări
      • Cretacic – cca. 136.000.000. Primate. Plante eflorescente
    • Cenozoic:
      • Terţiar – cca. 65.000.000 (Paleocen, Eocen, Oligocen, Miocen, Pliocen). Mamifere carnivore şi ierbivore.
      • Cuaternar – cca. 2.500.000 (Pleistocen, Recent). Omul.

[3] Walter T. Brown, In the Beginning (1989), p. 15.

[4] Sunt prezente straturile cambrian, urme de devonian, carbonifer şi permian, lipsind straturile ordovician, silurian, triasic, jurasic, cretacic, terţiar şi cuaternar.

[5] Drosophila melanogaster

[6] Despre fosile şi hominide am rezervat un alt spaţiu de discuţie.

[7] Mark Ridley, „Who Doubts Evolution?” New Scientist, Vol. 90, June 25, 1981, p. 831.

[8] Newsweek, 3 noiembrie 1980.

[9] Cromozomii la speciile animale: 8 musculiţa Drosofila; 18 canarul; 24 fluturele; 34 – zebra; 78 găina; 172 porumbelul;  38 tigrul; 40 şoarecele; 64 – porcuşorul de Guinea; 40 porcul; 46 omul; 48 maimuţa; 54 oaia; 50 bivolul; 60 vaca; 62 măgarul; 64 calul; 76 pisica; 78 câinii;  84 rinocerul. Iar la vegetalele: 20 porumbul; 24 roşiile; 28 grâul; 48 cartoful; 66 pepenele verde; 52 Floarea de colţ, etc…

[10] Articolul se intitulează “Why sex?”, cu subtitlul: “Sexul este misterul singular cel mai important şi cel mai intrigant al evoluţiei.”

[11] I. L. Cohen, Darwin was Wrong (1984), p. 205.

[12] R.L. Wysong, The Creation-Evolution Controversy, p. 115.

[13] Michael Pitman, Adam and Evolution (1984), p. 147

[14] Levogir şi Dextrogir: Izomeri optici a unei substanţe.  Moleculele au o structură spaţială care deviază lumina fie spre stânga (levogiri), fie spre dreapta (dextrogiri).

[15] “in vitro” – în condiţii anorganice, de laborator. „In vivo” – în condiţii reale, de viaţă.

[16] Intelligent Design Theory (engl).

[17] Ovipari – se înmulţesc prin ouă. Vivipari – nasc pui vii.

[18] Reptile (pterodactilii), păsări, mamifere (liliacul) şi insectele.

[19] T. Save-Soderbergh şi Ingrid U. Olsson, în volumul „C-14 Dating and Egyptian Chronology,” ”Radiocarbon Variations and Absolute Chronology”, ed. *Ingrid U. Olsson (1970), p. 35.

[20] Pe româneşte: chiedicuţă sau piedicuţă.

[21] În schema evoluţionistă, Arheopterix este considerat a fi veriga de legătură dintre reptile şi păsări.

[22] Victoria Institute , 1948, 80:21-22.

[23] Logica nu este adevăr. Logica este doar „gramatica” gândirii corecte, nu gândirea corectă însăşi. Chiar şi minciuna se foloseşte tot de „logică” pentru a fi credibilă!

[24] H. Lipson, “A Physicist Looks at Evolution,” Physics Bulletin 31 (1980), p. 138

[25] Alternativa 1. este contrazisă de prima legea a termodinamicii. Alternativa 2. este contrazisă de a doua lege a termodinamicii. A treia alternativă nu poate fi nici contrazisă, nici aprobată de ştiinţă, întrucât – vizând domeniul supranaturalului – ea pur şi simplu depăşeşte sfera de studiu a ştiinţei. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: