Evelyn’s Blog

Darul profetic

Posted on: 09/01/2009

Puteţi citi mai jos o serie de citate pe care le-am strâns din diferite surse şi pe care le-aţi putea considera utile pentru studiul vostru din cadrul Şcolii de Sabat, intitulat Darul profetic (3-9 ianuarie 2009). Aici puteţi citi Comentariile la studiul Şcolii de Sabat din această săptămână, de Paul E. Penno.

1.

’Şi a zis: Ascultaţi bine ce vă spun! Când va fi printre voi un proroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis’ (Num. 12:6).

Într-o vedenie. Întotdeauna Dumnezeu şi-a descoperit voinţa Sa servilor Lui, proorocilor prin vedenii şi vise, şi făgăduieşte să facă aşa (Ioel 2,28; Amos 3,7). Pe temeiul din Ioel 2,28 s-a sugerat că, în general, „vedeniile” sunt date tinerilor şi tinerelor, iar „visele” celor care sunt mai în vârstă. O „vedenie” (1 Samuel 3,1) este o încercare fizică istovitoare (vezi Daniel 10,8-11.16-19). Diferiţi profeţi vorbesc despre experienţe asemănătoare cu aceea a lui Daniel. Visele inspirate angajează mult mai puţin resursele fizice ale persoanei căreia îi sunt date” (Comentarii biblice AZŞ, Num. 12:6).

2.

’Acum, dă omului nevasta înapoi; căci el este proroc, se va ruga pentru tine, şi vei trăi. Dar, dacă n-o dai înapoi, să ştii că vei muri negreşit, tu şi tot ce-i al tău’ (Gen. 20:7).

El este profet [sau proroc]. Aici se întâlneşte pentru prima oară termenul de „profet,” nabi’. El derivă din rădăcina cuvântului naba’, care înseamnă „a proclama,” „a exclama,” „a declara.” După cum este descoperit în Biblie, cuvântul „profet,” nabi’, descrie o persoană care proclamă soliile divine. Acestea pot avea legătură cu trecutul, prezentul sau viitorul, şi pot să constea în descriere, îndemn, învăţătură, mângâiere sau prezicere. În afară de aceasta, termenul mai exprimă şi ideea de a fi un mijlocitor. Cuvântul „profet” vine din grecescul prophetes, o combinaţie a prepoziţiei pro, „pentru” sau „în numele cuiva” cu verbul phemi, „a vorbi.” El vorbeşte pentru cineva. El poate vorbi omului în numele lui Dumnezeu. Din versetul 7 reiese clar că aici Avraam a vorbit ca profet în cel de-al doilea sens.

Faptul că termenul nabi’ este folosit pentru prima dată aici, nu trebuie să înlăture convingerea că Spiritul Profeţiei se afla printre oameni chiar de la început (Geneza 9,25-27; Fapte 3,21; Iuda 14, 15). Susţinerea că folosirea acestui termen în cărţile lui Moise dovedeşte că ele nu pot fi mai vechi decât timpul lui Samuel, înainte de care un profet era numit un „văzător” (1 Samuel 9,9), este de asemenea invalidă. Aşa cum este folosit de Moise, termenul se aplică de obicei la un primitor al descoperirilor divine. Pe timpul perioadei judecătorilor, se pare că a ajuns să se folosească termenul „văzător” ro’eh şi s-a păstrat până pe vremea lui Samuel, când termenul mai vechi în circulaţie l-a înlocuit” (Comentarii biblice AZŞ, Gen. 20:7).

3.

“Moise a fost un preînchipuitor al Domnului Hristos. El însuşi declarase lui Israel: „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine: să ascultaţi de el!” (Deut.18,15). Dumnezeu a considerat că e bine să-i facă lui Moise educaţia în şcoala suferinţei şi umilinţei, înainte de a fi pregătit să conducă oastea lui Israel către Canaanul pământesc. Israelul lui Dumnezeu care călătoreşte către Canaanul ceresc are un Conducător care nu avea nevoie de nici o pregătire pe pământ care să-L facă destoinic pentru misiunea Lui de Conducător divin. Şi, cu toate acestea, El a fost făcut desăvârşit prin suferinţă; căci prin faptul că a suferit şi a fost ispitit, poate să ajute acelora care sunt ispitiţi (Evrei 2,10.18). Mântuitorul nostru nu a manifestat nici o slăbiciune sau nedesăvârşire; cu toate acestea, a murit pentru a câştiga pentru noi o intrare în locul făgăduit.

’Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu, ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu. Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa lui Dumnezeu suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm’” (Evrei 3,5.6; Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, pag. 480).

4.

“’Moise a zis Domnului: Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară; şi cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când vorbeşti Tu robului Tău; căci vorba şi limba mi-este încurcată’” (Ex. 4:10).

Nu sunt un om cu vorbirea uşoară. Ţinând seamă de făgăduinţa lui Dumnezeu de a face ca misiunea lui să prospere, pare a fi nejustificat ca acela care fusese „puternic în cuvinte şi fapte” (Fapte 7,22) să se scuze cu dificultatea în vorbire. Absenţa lui îndelungată din Egipt şi faptul că nu vorbise limba egipteană în timpul şederii lui în Madian, fără îndoială că l-au făcut să se simtă necalificat să meargă în faţa lui Faraon, dar el trebuia să fi fost dispus să se încreadă în Dumnezeu. S-a sugerat că Moise s-a temut să vorbească în limba ebraică, pentru că locuise printre madianiţi. Totuşi, faptul acesta nu putea constitui motivul, deoarece inscripţiile madianite se deosebesc doar puţin de ebraica veche. Nici tradiţia ebraică în care se spune că Moise avea dificultate în pronunţarea unor litere ebraice nu are nici un temei” (Comentarii biblice AZŞ, Ex. 4:10).

5.

Adevărata calitate a elocvenţei

“Mărgăritarele cele mai preţioase ale adevărului sunt adesea exprimate fără putere prin înţelepciunea cuvintelor în care sunt îmbrăcate, în timp ce puterea Duhului lui Dumnezeu lipseşte. Hristos a prezentat adevărul în simplitatea lui; şi El a ajuns nu numai până la cel mai înalt nivel, dar şi până la cei mai de jos dintre oamenii de pe pământ. Pastorul, trimisul lui Dumnezeu şi reprezentantul lui Hristos pe pământ, care se umileşte pe sine pentru ca Dumnezeu să poată fi înălţat, va poseda adevărata calitate a elocvenţei. Adevărata evlavie, legătura strânsă cu Dumnezeu şi o zilnică experienţă vie în cunoaşterea lui Hristos vor face elocventă chiar şi limba bâlbâită” (Ellen G. White, Mărturii, vol. 4, pag. 314).

6.

Cântarea lui Moise şi a Mieluşelului

“Dumnezeu a încercat, cât de fin se putea, să ne atragă atenţia că ultima generaţie trebuie să privească mult mai sus decât scopul egoist şi limitat al propriei mântuiri. Ei trebuie să înveţe cântarea lui Moise şi a Mieluşelului, o experienţă nouă, de o profundă şi autentică lepădare de sine, chiar până la moarte, cea adevărată, moartea a doua. Moise a fost dispus să fie şters din cartea vieţii pentru onoarea caracterului lui Dumnezeu. Fratele nostru mai mare a păşit pe acelaşi drum, pe calea consacrată a celor care nu-şi vor ‘iubi viaţa chiar până la moarte’” (Gili Cârstea, Conceptul larg al marii controverse, 9 oct. 2004).

7.

Pavel

Compară Ex. 32:32 cu Rom. 9:1-3. Pavel a fost însufleţit de aceeaşi dragoste ca şi Moise – agape.

8.

“’Moise însă era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului’ (Num. 12:3)

Blând. De la o rădăcină care înseamnă „umil,” „supus,” „smerit.” Acelaşi cuvânt este redat în mod diferit, ca „sărman” (Iov 24,4), „umil” (Psalmi 9,12) şi „smerit” (Proverbe 3,34; 16,19). Trăsătura de caracter descrisă aici ca blândeţe este esenţială pentru conducerea cauzei lui Dumnezeu. Moise nu a fost blând din fire (Exod 2,11-14). Această însuşire a dobândit-o ca rezultat al celor patruzeci de ani petrecuţi în şcoala aspra a pustiei din Madian. Numai un om blând ştie cum să fie supus faţă de Dumnezeu şi faţă de subalternii lui şi în acelaşi timp să fie un conducător curajos şi dinamic. În lucrarea lui Dumnezeu nu este loc pentru un conducător care îşi închipuie că este privilegiul lui de a domina peste lucrătorii lui şi de a le dicta” (Comentarii biblice AZŞ, Num. 12:3)

9.

Lovirea stâncii

Vezi. Num. 20:10-12.

“Prin acţiunea sa pripită, Moise a făcut fără efect puterea lecţiei pe care Dumnezeu a vrut să le-o dea. Stânca, fiind un simbol al Domnului Hristos, fusese lovită o dată, după cum şi Domnul Hristos avea să fie adus jertfă o singură dată. A doua oară nu era nevoie decât să vorbească stâncii, după cum şi noi nu trebuie decât să cerem binecuvântările cerului în Numele Domnului Isus. Datorită celei de-a doua loviri a stâncii, s-a stricat semnificaţia acestui frumos tablou al Domnului Hristos.

Mai mult chiar, Moise şi Aaron şi-au asumat o putere ce Îi aparţinea numai lui Dumnezeu. Nevoia de o intervenţie divină făcea ca ocazia aceea să fie un prilej de mare solemnitate, iar conducătorii lui Israel ar fi trebuit să-l folosească pentru a-i inspira poporului temerea de Dumnezeu şi a-i întări credinţa în puterea şi bunăvoinţa Lui. Când, plini de mânie, au strigat: „Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?”, ei s-au aşezat în locul lui Dumnezeu, ca şi când puterea ar fi fost la ei, oameni supuşi aceloraşi slăbiciuni şi patimi omeneşti. Obosit de continua murmurare şi răzvrătire a poporului, Moise Îl pierduse din vedere pe Atotputernicul său Ajutor şi, fără puterea divină, fusese lăsat să-şi păteze raportul vieţii prin manifestarea slăbiciunii omeneşti. Omul care ar fi putut sta nepătat, hotărât şi plin de lepădare de sine până la încheierea lucrării sale a fost răpus în cele din urmă. Dumnezeu fusese dezonorat în ochii adunării poporului Israel, când ar fi trebuit să fie onorat şi preamărit.

Cu prilejul acesta, Dumnezeu n-a pronunţat nici o judecată asupra acelora care prin purtarea lor nelegiuită i-au provocat atât de mult pe Moise şi Aaron. Toată dezaprobarea a căzut asupra conducătorilor. Aceia care stăteau ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu nu L-au onorat. Moise şi Aaron s-au simţit ei înşişi jigniţi, pierzând din vedere faptul că poporul nu cârtea împotriva lor, ci împotriva lui Dumnezeu. Datorită faptului că au privit la ei şi s-au lăsat duşi de propriile resentimente, au căzut în păcat fără să-şi dea seama şi n-au mai putut să-i arate poporului vinovăţia lui cea mare înaintea lui Dumnezeu” (Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, pag. 418).

10.

Moise “’socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire’ (Evr. 11:26).

Ocara lui Hristos. Adică „ocara” suferită pentru Hristos sau din cauza lui Hristos. Moise a înţeles făgăduinţa venirii lui Mesia şi şi-a dat seama că în eliberarea poporului evreu din Egipt erau implicate mult mai multe lucruri decât îşi dădeau seama atunci evreii sau egiptenii. Prin credinţă el vedea de departe venirea seminţei făgăduită lui Avraam, prin care toate naţiunile trebuiau să fie binecuvântate (vezi Geneza 22,18; Galateni 3,8.16)” (Comentarii biblice AZŞ, Evr. 11:26).

11.

“’Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un proroc ca mine: să ascultaţi de el!’ (Deut. 18:15).

Un prooroc. „Şi tot ce a fost scris mai dinainte, a fost scris pentru învăţătura noastră,” pentru ca, prin ele, „să avem nădejde” (Romani 15,4). Dar nu trebuie să uităm că deşi „aceste lucruri… au fost scrise pentru învăţătura noastră,” ele „s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde” (1 Corinteni 10,11). Multe din afirmaţiile profetice, evenimente istorice şi simboluri care arătau în mod clar înainte spre Mesia aveau de asemenea o însemnătate imediată pentru cei care le auzeau şi erau martori la ele. Solii profetice adresate poporului lui Israel au apărut în legătură cu împrejurări istorice care au ieşit la iveală şi au fost poruncite de Dumnezeu pentru a face faţă nevoilor poporului Său pe vremea când au fost date. Prezicerile profeţilor Vechiului Testament pot fi împărţite în următoarele patru categorii:

1. 1. Cele care au apărut au fost în legătură numai cu situaţia istorică imediată, sau cu evenimente care se împlineau în curând…


2. 2. Cele care arătau înainte în mod evident şi exclusiv spre evenimente în legătură cu venirea lui Mesia…


3. 3. Acele profeţii din cartea lui Daniel care se ocupă în primul rând cu evenimente istorice ale viitorului îndepărtat, era creştină şi timpul sfârşitului…


4. 4. Acele profeţii care au o aplicare dublă – în primul rând la o situaţie istorică, locală; în al doilea rând la Mesia şi Împărăţia Lui…” (Comentarii biblice AZŞ, Deut. 18:15).

12.

“’Maria, prorociţa, sora lui Aaron…’ (Ex. 15:20).

Maria proorociţa. Maria este prima femeie pe care Biblia o onorează cu acest titlu. Au urmat şi altele, din timp în timp, în decursul istoriei poporului lui Dumnezeu (vezi Judecători 4,4; 2 Regi 22,14; Isaia 8,3; Luca 2,36). Maria nu este numită aici proorociţă în primul rând pentru că erau inspirate cuvintele pe care le cânta, ci mai degrabă ca o recunoaştere a rolului ei în legătură cu Exodul, şi numai în al doilea rând pentru partea luată de Moise şi Aaron (vezi PP 382). Ea a pretins în mod specific că are darul profetic (Numeri 12,2), deoarece Dumnezeu vorbise prin ea. Profetul Mica declară că Domnul a eliberat pe Israel din Egipt prin Moise, Aaron şi Maria (Mica 6,4). Misiunea ei putea să fi fost de a comunica poporului solii prin care era păstrată vie speranţa eliberării în timpul întunecoşilor ani de asuprire. Ea poate că a dat învăţătură, a îndemnat şi mustrat poporul. Totuşi, aici, la Marea Roşie, ea apare ca o cântăreaţă inspirată şi talentată. La această dată, ea trebuie să fi avut vârsta de peste 90 de ani. (Exod 2,4; 7,7).

Sora lui Aaron. Deşi, fără îndoială că Maria era şi sora lui Moise şi fusese mijlocul prin care el a fost ocrotit în copilărie, aici ea este numită sora lui Aaron. Aceasta poate că arată o poziţie subordonată în raport cu cea deţinută de Moise, dar comparabilă cu aceea a lui Aaron, care era el însuşi subordonat lui Moise (vezi cap. 4,16)” (Comentarii biblice AZŞ, Ex. 15:20).

13.

“’Pe vremea aceea judecător în Israel era Debora, prorociţa, nevasta lui Lapidot’ (Jud. 4:4).

Debora. În mod literal „albină.” Dintre judecătorii ale căror fapte eroice sunt raportate în această carte ea este singura amintită ca având darul profeţiei.

Lapidat, ceea ce înseamnă „torţe” sau „străluciri.” Unii socotesc că expresia „nevasta lui Lapidat” ar trebui să fie tradusă „femeia spiritului înflăcărat,” care într-adevăr, în lumina celor ce urmează, se poate să nu fi fost un apelativ cu totul inaplicabil.

Judecător… era. Poate că nu ca o prinţesă prin vreo autoritate care i s-a conferit, ci ca profeteasă, corectând abuzurile şi redresând cazurile de nemulţumire” (Comentarii biblice AZŞ, Jud. 4:4).

14.

“’Preotul Hilchia, Ahicam, Acbor, Şafan şi Asaia, s-au dus la prorociţa Hulda, nevasta lui Şalum…’ (2 Împ. 22:14).


Hulda profeteasa. În timpul domniei lui Iosia acţionau un număr de profeţi, Ieremia era deja angajat în importanta lui lucrare (Ieremia 1,2). Habacuc şi Ţefania au profetizat şi ei în timpul domniei lui Iosia (Ţefania 1,1; PK 284, 385, 389). Nu este arătat nici un motiv pentru ce tocmai Hulda a fost aleasă pentru acest interviu. Printre profetesele amintite în Biblie sunt Maria (Exod 15,20), Debora (Judecători 4,4), Noadia (Neemia 6,14), Ana (Luca 2,36) şi patru fiice ale lui Filip (Fapte 21,8.9).

Păzitorul veşmintelor. Şalum, soţul lui Hulda, păzea fie veşmintele preoţilor din templu, fie veşmintele regale. Oricare din slujbe, făcea din el un personaj de o oarecare importanţă”
(Comentarii biblice AZŞ, 2 Împ. 22:14).

15.

“’Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duhul Sfânt, a prorocit, şi a zis…’ (Luca 1:67).

S-a umplut de Duhul Sfânt. Inspirata „cântare a lui Zaharia” (v. 68-79) aşa cum este adesea numită, este uneori numită Benedictus, „Binecuvântat,” de la primul ei cuvânt în Vulgata latină la v. 68. Referirea din v. 64 la vorbirea lui Zaharia şi la proslăvirea din partea lui a lui Dumnezeu anticipează probabil aceste cuvinte. Cântarea lui Zaharia este preoţească în conţinut şi corespunzătoare unui fiu al lui Aaron, după cum cântarea Mariei este regească şi corespunzătoare unei fiice a lui David. Expresiile sugerează faptul că Zaharia petrecuse timpul dinaintea naşterii lui Ioan în studiu sârguincios a ceea ce scriseseră profeţii despre Mesia şi lucrarea înainte mergătorului…” (Comentarii biblice AZŞ, Luca 1:67).

16.

“’În vremea aceea, s-au pogorât nişte proroci din Ierusalim la Antiohia” (Fapte 11:27).

S-au pogorât nişte prooroci. („Au venit profeţi,” KJV). O împlinire a profeţiei lui Ioel, la care făcuse referire Petru în predica lui din Ziua Cincizecimii (cap. 2,17) că nu vor fi profeţi în tânăra biserică (vezi Fapte 13,1.2; Efeseni 2,20). Totuşi, nu putem primi din relatările NT o descriere clară a ceea ce era slujba acestor „prooroci.” Ei erau oameni care posedau un dar al Duhului, care uneori erau ocupaţi cu predicarea şi explicarea Cuvântului lui Dumnezeu şi uneori aveau puterea de a prezice evenimente viitoare, aşa cum a făcut Agab aici (vezi Fapte 13,1; 15, 32; 19,6; 21,9.10; Romani 12,6; 1 Corinteni 12,10.28.29; 13,2; 14,6.29-37) Minunea proorocilor trebuia evident să fie luată ca o aprobare în plus dată de biserica din Ierusalim lucrării pe care Saul şi Barnaba o făceau la Antiohia” (Comentarii biblice AZŞ, Fapte. 11:27).

17.

“’În Biserica din Antiohia erau nişte proroci şi învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod, şi Saul’ (Fapte 13:1).

Prooroci şi învăţători. Aici, pentru prima dată, persoanele acestea care exercitau daruri aparte ale Duhului sunt văzute funcţionând administrativ în biserică. Nu sunt date indicaţii specifice cu privire la organizaţia formală a bisericii la Antiohia, deşi fără îndoială exista. În orice caz, este clar că oamenii plini de Duhul lucrau de zor. Vezi p. 26,38,39.

NT tratează asemenea oameni ca o grupă ce putea fi recunoscută, deşi nu erau organizaţi ca o categorie oficială. Un om era recunoscut că face parte din numărul acesta nu numai când se vedea că e „spiritual” în sensul de „pios” (vezi Galateni 6,1), ci când se vedea că e stăpânit de un dar activ al Duhului Sfânt. Mai târziu, în literatura creştină a secolului al II-lea, oamenii aceştia apar ca o categorie cunoscută ca pneumatikoi, „(oameni) spirituali.” Cu timpul ai au dispărut, în chip nedrept discreditaţi de apariţia „proorocilor mincinoşi” (vezi 1 Ioan 4,1) şi prin presiune din partea slujbaşilor aleşi, prezbiterii sau episcopii (vezi p. 26,38). În ce priveşte o tratare mai departe a darurilor Duhului, vezi 1 Corinteni 12.

Diferitele legături şi activităţi ale oamenilor amintiţi aici, arată că biserica din Antiohia se bucura de o conducere cosmopolită. Barnaba era un cipriot, Luciu, un cirenian; Manaen, aparţinea aristocraţiei palestiniene; şi Saul, un rabin din Tarsul Ciliciei.

Barnaba. Vezi cap. 4,36; cf. cap. 9, 27; 11,22” (Comentarii biblice AZŞ, Fapte. 13:1)

[“’Iosif, numit de apostoli şi Barnaba, adică, în tălmăcire, fiul mângâierii, un Levit, de neam din Cipru…’ (Fapte 4:36).

Barnaba. Aceasta este prima referire la Barnaba, omul care avea să călătorească cu apostolul Pavel în prima lui călătorie misionară. Numele Barnaba e interpretat de Luca ca însemnând în greceşte huios parakleseos, care poate fi tradus „fiul mângâierii,” sau „fiu al îndemnării.” Învăţaţii nu sunt de acord cu privire la cuvintele ebraice sau aramaice reprezentate prin numele acesta. S-ar putea ca ele să fi fost bar nebu’ah, „fiu al profeţiei.” În orice caz supranumele lui ar lăsa a se înţelege că Barnaba era caracterizat prin darul lui de îndemnare (vezi cap. 11,23). Nu se ştie când a devenit Barnaba creştin. Întrucât era levit, s-ar putea să fi luat parte la serviciul templului şi s-ar putea să fi auzit pe Domnul sau pe apostoli predicând acolo: el era rudă cu Ioan Marcu (Col. 4,10), care locuia la Ierusalim (Fapte 12,12). O tradiţie relatată de Clement din Alexandria (Stromata II.20) înscrie pe Barnaba în rândul celor şaptezeci trimişi de Isus (Luca 10,1; vezi şi Fapte 9,27)” (Comentarii biblice AZŞ, Fapte 4:36).]

“Simeon. Primul nume al acestui om, Simeon, sau Simon, arată că era de obârşie iudaică. Al doilea nume al lui este un adjectiv latin, însemnând „negru” pe care îl va fi luat sau poate îi va fi fost dat, din cauza tenului lui închis. Iudeii adesea aveau nume de la neamuri pe lângă cele iudaice ale lor, ca Ioan Marcu, Simon Petru, Iosef Barnaba şi Saul „care se mai numeşte şi Pavel” (vezi v. 9). Acest al doilea nume se poate să-i fi fost dat lui Simeon pentru a-l deosebi de alte persoane care purtau acelaşi nume.

Luciu din Cirena. Faptul că omul acesta provenea din Cirene sugerează că se poate ca el să fi fost unul din iudeii care abundau în provincia aceea şi unul din oamenii „din Cipru şi din Cirena” (cap. 11,20) care fuseseră cei dintâi care să evanghelizeze neamurile în Antiohia. S-ar putea ca el să fie Luciu care e menţionat în Romani 16,21. Pe temeiul faptului că Cirena era vestită pentru şcoala ei medicală şi că dovezi inscripţionale arată că numele Luciu şi Luca puteau fi folosite unul în locul celuilalt, unii scriitori au identificat pe omul acesta cu autorul Faptelor, Luca medicul. Totuşi, astfel de identificări trebuie să fie acceptate cu o rezervă extremă în vederea faptului că numele Luciu era foarte obişnuit la romani şi ar fi putut uşor să fie purtat de mai mulţi creştini de frunte.

Manaen. O formă greacă a numelui ebraic Menahem.

Crescut. Gr. suntrophes, un cuvânt care poate să însemne fie că Manaen era un frate vitreg al lui Irod, poate în sensul că mama lui Manaen era mamă doică a lui Irod, sau că el fusese crescut împreună cu el, sau chiar simplu că în vreun fel oarecare era legat de curtea lui Irod. „Cârmuitorul („tetraerhul”) Irod” trebuie să fie Irod Antipa (vezi Matei 14,1; Luca 3,19; 23, 7-12; vol. V, p. 64,65), cârmuitorul pe care Isus l-a numit cândva „vulpea aceea” (Luca 13,32). Iosif (Antiquities XV, 10.5) menţionează un eseu numit Menahem, sau Manean, care prezisese că Irod cel Mare urma să devină rege. Şi Talmudul cunoaşte un Menaen, despre care se presupune să fi fost în slujba lui Irod cel Mare (vezi Talmud Hagigah 16b, ed. Soncino, p. 108). Identitatea numelui ar părea să arate că numele Manaen a devenit un anume favorit la cei care erau în graţiile casei Irodiene. Atât Irod Antipa, cât şi fratele său Arhelau fuseseră educaţi la Roma şi Manaen din Antiohia se poate să-i fi însoţit acolo. Cum şi când a fost el adus să creadă în Isus ca Hristos nu se ştie. Activitatea lui ca învăţător creştin la Antiohia prezintă un contrast impresionant cu viaţa lui Irod Antipa, cârmuitorul care a omorât pe Ioan Botezătorul şi şi-a bătut joc de Isus şi care cu câţiva ani mai înainte de timpul prezentei descrieri, a fost exilat în dizgraţie în Galia.

Cârmuitorul Irod. („Irod tetrarhul,” KJV) Vezi mai sus la „crescut.”

Saul. Saul din Tars e aici „între prooroci” cu rezultate mult mai bune decât se întâmplase în realitate cu regele Saul, cu o mie de ani mai înainte (1 Samuel 10,11.12) Numele lui Saul apare la sfârşitul listei. Construcţia acestui peisaj în limba greacă sugerează, dar nu face necesară, concluzia că primii trei bărbaţi numiţi aici erau profeţi şi ultimii doi, învăţători. S-ar putea ca Saul să nu fi exercitat darul profeţiei” (Comentarii biblice AZŞ, Fapte 13:1).

18.

“Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el” (Mat. 11:11).

“Atunci când Zaharia primise vestea despre naşterea lui Ioan, îngerul spusese: „Va fi mare înaintea Domnului” (Luca 1,15). După aprecierea cerului, în ce constă această mărime? Nu ce socoteşte lumea este mărire; nu bogăţia, sau rangul, sau nobleţea de neam, sau darurile intelectuale în ele însele. Dacă puterea intelectuală, despărţită de oricare altă consideraţie mai înaltă, este vrednică de onoare, atunci trebuie să dăm cinste lui Satana, ale cărui puteri intelectuale nu au fost egalate de nici un om. Dar, dacă este pervertit pentru interesul personal, cu cât darul e mai mare, cu atât devine un blestem mai mare. Valoarea morală este aceea pe care o preţuieşte Dumnezeu. Iubirea şi curăţia sunt însuşirile pe care El le apreciază mai presus de toate. Ioan era mare înaintea Domnului atunci când, în faţa trimişilor Sinedriului, a poporului şi a propriilor ucenici, s-a abţinut să caute onoare pentru sine şi i-a îndrumat pe toţi la Isus, ca fiind Cel făgăduit. Bucuria lui neegoistă în slujba lui Hristos prezintă cel mai înalt tip de nobleţe care s-a descoperit vreodată în om.

Cei care auziseră mărturisirea lui Isus spuneau după moartea lui Ioan: „Ioan n-a făcut nici un semn; dar tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat” (Ioan 10,41). Nu i-a fost dat lui Ioan să facă să se coboare foc din cer sau să învie morţii, cum a făcut Ilie, nici nu a purtat toiagul puterii în Numele lui Dumnezeu, ca Moise. El a fost trimis să vestească venirea Mântuitorului şi să-i cheme pe oameni la pregătire pentru venirea Lui. Atât de credincios şi-a împlinit lucrarea, încât, atunci când îşi aminteau de cele ce îi învăţase despre Isus, oamenii puteau spune: „Tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat”. O mărturisire asemănătoare despre Hristos trebuie să dea oricare ucenic al Său.

Ca înainte-mergător al lui Mesia, Ioan era „mai mult ca un profet”. Căci, în timp ce profeţii văzuseră de departe venirea lui Hristos, lui Ioan i se dăduse să-L vadă, să audă mărturisirea cerului în favoarea Lui ca Mesia şi să-L prezinte lui Israel ca trimis al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Isus a zis: „Cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el”.

Profetul Ioan era inelul de legătură între cele două aşezăminte. Ca reprezentant al lui Dumnezeu, el s-a ridicat să arate legătura legii şi profeţilor cu dispensaţiunea creştină. El era lumina mai mică, ce avea să fie urmată de alta mai mare. Mintea lui Ioan a fost luminată de Duhul Sfânt, ca să poată revărsa lumină asupra neamului său; dar nici o altă lumină n-a luminat vreodată şi nici nu va lumina aşa de clar asupra omului căzut ca lumina izvorând din învăţăturile şi pilda lui Isus. Hristos şi lucrarea Lui fuseseră înţelese numai într-un chip întunecos din simbolurile şi jertfele umbrei. Nici Ioan nu înţelesese pe deplin viaţa viitoare, nemurirea prin Mântuitorul.

Afară de bucuria pe care Ioan o simţea în lucrarea sa, viaţa i-a fost plină de întristare. Rareori a fost auzit glasul lui în alt loc decât în pustietate. Partea lui a fost singurătatea. Nu i s-a îngăduit să vadă rezultatul propriei lucrări. N-a avut privilegiul de a fi cu Hristos şi de a vedea manifestarea puterii dumnezeieşti, care însoţea lumina mai mare. Nu a avut parte să-i vadă pe orbi recâştigându-şi vederea, pe bolnavi vindecaţi, pe morţi aduşi la viaţă. El n-a văzut lumina care strălucea din fiecare cuvânt al lui Hristos, răspândind slavă asupra făgăduinţelor din profeţie. Cel mai mic ucenic care vedea lucrările puternice ale lui Hristos şi auzea cuvintele Lui era astfel mai privilegiat decât Ioan Botezătorul şi de aceea se zice că era mai mare decât el” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, cap. “Închiderea şi moartea lui Ioan Botezătorul”).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: