Evelyn’s Blog

Agonisirea bogăţiilor nedrepte

Posted on: 11/02/2009

“Ca o potârniche, care cloceşte nişte ouă pe care nu le-a ouat ea, aşa este cel ce agoniseşte bogăţii pe nedrept; trebuie să le părăsească în mijlocul zilelor sale şi la urmă nu este decât un nebun” (Ieremia 17:11).

Când vorbim despre bogăţii agonisite pe nedrept, ne gândim în primul rând la politicieni corupţi, magnaţi, capi ai mafiei, cămătari – oameni care reprezintă în conştiinţa publică exemple negative, nedemne de urmat, însă deseori invidiate.

Dar cine poate spune cu certitudine unde încetează agonisirea de bogăţii să fie dreaptă, şi unde devine ea nedreaptă? Sau invers?

Să nu ne grăbim să răspundem că orice acumulare de bunuri devine nedreaptă doar atunci când pentru atingerea acestui scop se încalcă legile statului sau libertăţile, drepturile unor indivizi. Dacă excludem din calcul legea Împărăţiei lui Dumnezeu şi ne raportăm doar la legile ţării în care trăim, este absolut ok. Muncim, ne îmbogăţim, bem, mâncăm, ne distrăm şi murim (murim în oricare din etapele anterioare, de obicei mai devreme decât mai târziu). Am ales praful de pe tobă şi în el ne transformăm.

Ca alternativă avem oferta plină de har a Tatălui ceresc – mântuirea realizată de Fiul Său cu un preţ incomensurabil, neprihănirea garantată, împlinirea scopului pentru care am fost creaţi, în patru cuvinte: fericirea deplină în Dumnezeu.

Dacă ne raportăm la ceea ce ne-a dat Dumnezeu şi la principiile de guvernare ale universului, ORICE şi ORICÂT DE PUŢIN am încerca să agonisim pe acest pământ, tot o nebunie este. Căci orice am încerca noi să strângem în dreptul nostru, orice grămăjoară, cât de mică, cât de “nevinovată,” cât de “strict necesară” pe care o adunăm cu mâinile noastre după planurile şi nevoile noastre închipuite, se va strica la fel ca mana primită de evrei în pustie. Mana aceea era de la Dumnezeu. Dar când omul ignoră planul Domnului, orice agonisire este furt, pagubă, risipă. Noi nu avem nimic pe această planetă, în afara lui Dumnezeu. Aşa-zisa siguranţă financiară, sau de orice altă natură, nu poate fi decât o iluzie amară dacă nu Îl are în centru pe Dumnezeu.

Nu doar banii sau lucrurile materiale constituie avuţii nedrepte, ci chiar şi sănătatea, capacitatea de gândire, viaţa, aerul pe care îl respirăm – toate sunt avuţii nedrepte dacă nu Îl avem înainte de toate pe Dumnezeu. El este Adevărul, El este Dreptatea. Ce poate fi drept în afara Lui? El este Stăpânul universului, Alfa şi Omega, Creatorul şi Răscumpărătorul nostru. Ce poate fi “al nostru” fără El? Fără Dumnezeu nu avem nimic. Fără El nu existăm.

Tot ce adunăm fără El nu este decât risipă (Luca 11:23), şi tot ce agonisim prin pricepera noastră este “deşertăciune şi goană după vânt.”

“Nu te chinui ca să te îmbogăţeşti, nu-ţi pune priceperea în aceasta. Abia ţi-ai aruncat ochii spre ea şi nu mai este; căci bogăţia îşi face aripi, şi, ca vulturul, îşi ia zborul spre ceruri” (Prov. 23:4, 5)

“Degeaba vă sculaţi de dimineaţă şi vă culcaţi târziu, ca să mâncaţi o pâine câştigată cu durere; căci preaiubiţilor Lui El le dă pâine ca în somn [aşa dă El preaiubiţilor Lui somn, KJV]” (Ps. 127:2).

Revenind la Ieremia 17:11, profetul spune: “…trebuie să le părăsească în mijlocul zilelor sale şi la urmă nu este decât un nebun.” Acelora care refuză să renunţe acum la amăgirea acestei lumi şi să primească darul formidabil al lui Dumnezeu, în ziua judecăţii le va cădea de pe ochi vălul cu care Satana i-a orbit, şi vor vedea cât de săraci sunt şi au fost întotdeauna fără Hristos. Atunci vor trebui nu doar să părăsească avuţiile fizice, vizibile, ci să recunoască natura otrăvitoare a principiului după care s-au ghidat în viaţă – egocentrismul în locul cristocentrismului.

Îmi imaginez că în ziua judecăţii finale, fiecare om va fi, teoretic, “în mijlocul zilelor sale,” pentru că, în Hristos, Dumnezeu i-a dăruit fiecărui om viaţa veşnică. Deosebirea între cei care vor merge în Împărăţia lui Dumnezeu şi cei care vor muri este că primii au acceptat darul necondiţionat al lui Dumnezeu, iar ceilalţi l-au refuzat. Aceştia din urmă vor muri ca nişte “nebuni,” seceraţi de propria lor împotrivire faţă de atracţia exercitată de dragostea lui Dumnezeu şi îngropaţi în propriile lor iluzii de “agonisire.” În ziua aceea nu se vor mai putea “agonisi” nici măcar pe ei înşişi, pentru că au refuzat să fie “agonisiţi” în Hristos.

Celui care, de dragul lui Hristos, a renunţat la tot, chiar şi la el însuşi, şi Îl “urmează pe Miel oriunde merge,” El îi poate spune: “Te voi scăpa şi nu vei cădea sub sabie, ci viaţa îţi va fi prada ta de război, pentru că ai avut încredere în Mine, zice Domnul.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: