Evelyn’s Blog

14:1-5

Muntele Sionului

= Muntele Sion de sus, întrucât cântarea cântăreţilor din harpă care fără îndoială este cântată chiar de aceştia se aude din cer.

= Acelaşi Sion de pe care Domnul îşi rosteşte cuvintele când vorbeşte poporului Său în strânsă legătură cu venirea Fiului Omului (Ioel 3:16; Evr. 12:25-28; Apoc. 16:17).

144.000

= sfinţii care erau în Apoc. 13 obiecte ale mâniei fiarei şi a chipului (icoanei) ei.

= cei pecetluiţi care au fost descrişi în Apoc. 7 şi despre care s-a arătat deja că sunt neprihăniţi în viaţă la a doua venire a lui Hristos.

= sfinţii vii care vor fi preschimbaţi la a doua venire a lui Hristos.

Au fost răscumpăraţi dintre oameni

= O expresie care poate fi aplicabilă numai celor care sunt preschimbaţi dintre cei vii (celor 144.000).

Aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său

– În Apoc. 7 se spune că ei au sigiliul lui Dumnezeu pe frunţile lor.

Astfel ne este furnizată o cheie importantă pentru înţelegerea sigiliului lui Dumnezeu pentru că ne dăm seama imediat că Tatăl priveşte numele Său ca sigiliu al Său. Acea poruncă din lege care conţine numele lui Dumnezeu este de aceea sigiliul legii. Porunca sabatului este singura care conţine titlul descriptiv care distinge pe advăratul Dumnezeu de dumnezeii falşi. Oriunde era aşezată aceasta a fost spus că va fi şi numele Tatălui aclo (Deut. 12:5, 14, 18, 21; 14:23; 16:2, 6, etc.). De aceea oricine ţine cu credincioşie această poruncă are sigiliul Viului Dumnezeu.

Cântau o cântare nouă

– În Apoc. 15:3 ea este numită cântarea lui Moise şi cântarea Mielului. Cântarea lui Moise, aşa cum poate fi văzut în Exod 15, a fost o cântare a experienţelor şi a eliberării. De aceea cântarea celor 144.000 este cântarea eliberării lor. Nimeni alţii nu se pot asocia la aceasta pentru că nici o altă ceată nu a avut o experienţă asemănătoare cu a lor.

Ei nu s-au întinat cu femei

– O femeie este în Scriptură simbolul unei biserici;

· o femeie virtuoasă = o biserică curată;

· o femeie stricată = o biserică apostaziată.

Una din caracteristicile acestei cete este că la timpul eliberării ei nu sunt întinaţi cu bisericile căzute ale ţării şi nici nu au vreo legătură cu ele. Noi nu înţelegem însă că ei n-au avut niciodată vreo legătură cu aceste biserici, căci numai la un anumit timp poporul devine întinat prin ele. În Apoc. 18:4 noi găsim o chemare adresată poporului lui Dumnezeu în timp ce ei sunt încă în Babilon să iasă afară ca să nu devină părtaşi ai păcatelor ei. Dând atenţie acestei chemări şi părăsind legătura cu ea, ei scapă de întinarea cu păcatele ei.

Ei urmează pe Miel oriunde merge El

– Noi înţelegem că aceasta se spune despre ei că va fi în starea lor de mântuiţi (!!!). Ei sunt nişte însoţitori deosebiţi ai Domnului lor glorificat în Împărăţia Sa.

Cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel

– Hristos este primul rod ca antitip al snopului de legănat. Primii primitori ai evangheliei sunt numiţi de Iacov ca un fel de pârgă (Iac. 1:18). Astfel, cei 144.000, fiind pregătiţi pentru grânarul ceresc, încă de aici de pe pământ în cursul scenelor tulburătoare ale zilelor din urmă, fiind transportaţi în ceruri şi ocupând o poziţie proeminentă, sunt în acest sens numiţi cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.

– Cu descrierea celor 144.000 biruitori se încheie şirul profeţiei care a început cu Apoc. 12.

14:6-7

Notă:

– În aceste versete este introdusă o altă scenă şi un alt lanţ profetic. Noi cunoaştem aceata pentru că versetele precedente ale acestui capitol descriu o ceată de mântuiţi în starea nemuritoare – o scenă care constituie o parte a lanţului profetic care începe cu primul verset din Apoc. 12 şi cu care se încheie acest lanţ de evenimente, întrucât nici o profeţie nu depăşeşte starea nemuritoare. Oricând suntem aduşi într-un lanţ profetic până la sfârşitul lumii noi cunoaştem că acest lanţ se sfârşeşte acolo şi că ceea ce se introduce ulterior aparţine unei noi serii de evenimente. Îndeosebi cartea Apocalipsei este compusă dn aceste lanţuri profetice independente, aşa cum s-a expus deja, într-un număr de exemple.

Prima solie îngerească

1. Vestirea venirii lui Isus în 1843. Printre vestitori: William Miller, EGW…
2. A urmat dezamăgirea.
3. După dezamăgire, aşteptătorii au au cercetat din nou profeţiile şi au constatat că nu calculaseră bine datele. Era vorba de 1844, nu 1843. Dar acum au înţeles şi semnificaţia versetului din Habacuc 2:1: „…Dacă zăboveşte [proorocia], aşteapt-o.”
4. „Am văzut dezamăgirea celor credincioşi când nu L-au văzut pe Domnul lor la momentul aşteptat. Fusese scopul lui Dumnezeu acela de a ascunde viitorul şi de a-i aduce pe cei din poporul Său la o răscruce a deciziei. Fără predicarea timpului fixat pentru venirea lui Hristos, lucrarea a cărei împlinire o dorea Dumnezeu nu s-ar fi săvârşit. Satana îi făcea pe foarte mulţi să caute departe, în viitor, evenimentele măreţe legate de judecată şi de sfârşitul perioadei de probă. Era necesar ca poporul să fie adus în situaţia de a căuta cu seriozitate să facă o pregătire urgentă” (E.G. White, EW, pag. 246).

– Fiecare din cei trei îngeri ai celor trei solii simbolizează pe aceia care au însărcinarea de a face cunoscut semenilor lor adevărurile speciale care constituie conţinutul acestor solii. Totuşi nu poate fi imaginar a presupune că un înger literal a fost însărcinat cu supravegherea fiecărei solii (Evr. 1:14; Apoc. 1:1; 22:16).

– Acest înger din Apocalips 14:6 este numit „un alt înger” pentru că Ioan a văzut anterior un înger zburând prin mijlocul cerului, într-un mod asemănător, aşa cum este descris în Apoc. 8:13, proclamând că ultimele trei din seria celor şapte trâmbiţe erau trâmbiţele „vaiurilor.”

– Timpul soliei: Solia aparţine generaţiei prezente, întrucât noi suntem în mod evident în zilele din urmă, care preced a doua venire a lui Hristos. Chiar natura soliei o fixează în ultima generaţie de oameni. Ea proclamă că „a venit ceasul judecăţii” lui Dumnezeu. Judecata aparţine încheierii lucrării pentru mântuirea lumii şi proclamaţia care anunţă apropierea ei poate fi făcută numai când apropiem de sfârşit. Mai mult, se arată că solia aparţine timpului prezent atunci când se dovedeşte că acest înger este identic cu îngerul din Apoc. 10, care-şi rosteşte solia în această generaţie. (Vezi prezentarea de la cap. 10).

Profeţia celor 2300 de zile din Dan. 8 şi 9 indică în mod clar către acest ceas al judecăţii. Această cea mai lungă perioadă profetică din scripturi se întinde de la anul 457 î.Hr., până la anul 1844 d.Hr. Atunci urma să fie curăţit Sanctuarul. În conformitate cu simbolul din Leviticul 16, această curăţire era lucrarea finală a ispăşirii. Acea lucrare a ultimei zile a a anului în serviciul tipic nu era altceva decât ziua judecăţii în simbol.

Noi credem că marea mişcare a celei de a doua veniri din secolul trecut răspunde exact profeţiei.

14:8

A doua solie îngerească

1. Aşteptătorii au părăsit bisericile din care făceau parte, şi care respinseseră prima şi a doua solie îngerească.
2. Ellen White a văzut cum spre încheierea celei de-a doua solii îngereşti asupra poporului lui Dumnezeu a strălucit o mare lumină. Ea a văzut cum îngerii vorbeau cu îngerul care purta cea de-a doua solie, apoi toţi şi-au unit glasurile strigând: „Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!” (Mat. 25:6). Acesta era strigătul de la miezul nopţii care urma să dea putere celei de-a doua solii. Îngerii au fost trimişi la aşteptătorii descurajaţi să îi trezească şi să îi pregătească pentru marea lucrare cunoscută sub numele de „strigătul de la miezul nopţii”: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!”
3. Mii de credincioşi au fost treziţi în urma vestirii acestei solii ca să se pregătească pentru venirea lui Hristos. Ei au părăsit, de asemenea, bisericile din care făceau parte şi s-au alăturat aşteptătorilor, dând curs chemării: „Ieşiţi din mijlocul lor… nu vă atingeţi de ce este necurat” (2 Cor. 6:17).
4. A urmat a doua dezamăgire. Ellen White: „Am întrebat care era cauza acestei schimbări. Îngerul care mă însoţea a spus: ‘Sunt iarăşi dezamăgiţi în aşteptările lor. Isus nu poate veni pe pământ încă. De dragul Lui, ei trebuie să îndure încercări mai mari. Trebuie să renunţe la rătăcirile şi tradiţiile primite de la oameni şi să se întoarcă cu totul către Dumnezeu şi către Cuvântul Său. Ei trebuie să fie curăţiţi, albiţi şi încercaţi. Cei care vor suporta acea amară încercare vor obţine o biruinţă veşnică’” (EW, pag. 243).
5. Datele au fost calculate iar şi iar, dar nu au descoperit nici o greşeală în această privinţă. 1844 era anul profetic. Greşeala consta în faptul că ei înţeleseseră că sanctuarul care trebuia curăţit era pământul. Îngerii i-au condus în cercetare şi au descoperit că lucrarea care trebuia să aibă loc, de fapt, era următoarea: Isus trebuia să intre în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc pentru a face ispăşire pentru poporul Său şi pentru a primi împărăţia de la Tatăl Său, şi apoi va reveni pe pământ pentru a-i lua cu Sine.

– Timpul soliei: Timpul acestei solii este determinat într-o mare măsură de cel al primei solii. Prima solie nu putea decât să preceadă pe cea de-a doua; dar prima solie este fixată în zilele din urmă. însă a doua solie trebuie să fie dată înainte de sfârşit, căci nici o mişcare de acest fel nu este posibil a fi descrisă după acel eveniment. De acea ea este o parte a acelei mişcări religioase care a are loc în zilele din urmă cu referire specială la venirea lui Hristos.

– Babilonul reprezintă aici lumea religioasă apostaziată în general, pretinsa biserică unită cu lumea. În alte contexte, Babilonul mai poate reprezenta biserica papală în particular şi cetatea Romei.

Babilonul nu se mărgineşte la biserica romano-catolică. Numele pe care ea-l poartă pe frunte – „o taină, Babilonul cel mare, mama curvelor ş spurcăciunilor pământului” (Apoc. 17) – dezvăluie alte legături de familie. Fiicele ei sunt alte corpuri religioase în afara bisericii romano-catolice care vin sub această denumire (de Babilon).

– „A adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei,” adică cu doctrinele ei false.

Marea cetate a Babilonului este compusă din trei diviziuni. Astfel, marile religii ale lumii pot fi clasificate sub trei capete:

· primul, cel mai vechi şi cel mai răspândit este păgânismul, simbolizat separat sub forma unui balaur;

· al doilea este marea apostazie papală, simbolizată prin fiară;

· al treilea sunt fiicele sau descendenţii acelei biserici simbolizată prin fiara cu două coarne, deşi aceasta nu le cuprinde pe toate; marele corp al bisericilor protestante, ca o parte constituentă a acestui mare Babilon.

– „A căzut Babilonul” = învăţătura falsă. Ea a stricat adevărurile curate ale Cuvântului lui Dumnezeu şi a îmbătat toate neamurile cu fabule plăcute. (Pentru o listă de doctrine false ale lumii religioase apostaziate, vezi în carte la pag. 649).

– Sanctuarul:

„Îngerul a spus: ‘A greşit Cuvântul lui Dumnezeu? Nu a reuşit Dumnezeu să-Şi împlinească făgăduinţele? Nu; El a împlinit tot ceea ce a promis. Isus S-a ridicat şi a închis uşa de la Locul Sfânt din Sanctuarul ceresc, a deschis o uşă către Locul Preasfânt şi a intrat pentru a curăţi Sanctuarul. Toţi aceia care aşteaptă cu răbdare vor înţelege taina. Omul a greşit; dar nu a existat nici o greşeală din partea lui Dumnezeu. Tot ce a făgăduit Dumnezeu a fost împlinit întocmai; dar omul a crezut în mod eronat că pământul este sanctuarul care trebuie curăţit la sfârşitul perioadelor profetice. Aşteptările omului au fost cele care au eşuat, nu făgăduinţa lui Dumnezeu.’

Am văzut că în timpul în care Isus este în Locul Preasfânt, va fi legat prin căsătorie de Noul Ierusalim; iar după ce lucrarea Sa se va sfârşi în Sfânta Sfintelor, va coborî către pământ în puterea Sa împărătească şi îi va lua la Sine pe cei preţioşi, care au aşteptat cu răbdare întoarcerea Sa.

Mi s-a poruncit atunci să observ cele două încăperi ale Sanctuarului ceresc. Perdeaua, sau uşa, a fost deschisă şi mi s-a îngăduit să intru. În prima încăpere, am văzut sfeşnicul cu şapte lămpi, masa pâinilor pentru punerea înaintea Domnului, altarul pentru tămâie şi cădelniţa.

Tot mobilierul acestei încăperi părea din aurul cel mai curat şi reflecta chipul Celui care intrase în acel loc. Perdeaua care despărţea cele două încăperi avea culori şi materiale diferite, cu o margine foarte frumoasă, în care erau figuri lucrate din aur, reprezentând îngeri. Perdeaua a fost ridicată şi am privit în cea de-a doua încăpere. Am văzut acolo un chivot care părea din aurul cel mai fin. Pe marginea capacului chivotului era o lucrătură de o frumuseţe desăvârşită, reprezentând coroane. În chivot se aflau tablele de piatră, conţinând Cele Zece Porunci.

Doi heruvimi încântători, câte unul la fiecare capăt al chivotului, stăteau în picioare cu aripile întinse deasupra lui şi atingându-se deasupra capului lui Isus, în timp ce El stătea înaintea tronului îndurării. Feţele lor erau întoarse una către cealaltă şi priveau în jos, către chivot, aceştia reprezentând toată oştirea îngerilor, care priveau cu interes la Legea lui Dumnezeu. Între heruvimi se afla o cădelniţă de aur şi, în timp ce rugăciunile sfinţilor, ridicate în credinţă, se înălţau la Isus, iar El le prezenta Tatălui Său, un nor plăcut mirositor se ridica din tămâie, arătând ca un fum format din cele mai frumoase culori. Deasupra locului în care stătea Isus, înaintea chivotului, era o slavă de o strălucire neasemuită la care nu mă puteam uita; părea să fie scaunul de domnie al lui Dumnezeu. În timp ce fumul de tămâie se înălţa către Tatăl, slava strălucitoare a venit de la tronul lui Isus şi, de la El, a fost revărsată peste cei ale căror rugăciuni se ridicaseră asemenea tămâii plăcut mirositoare. Lumina cădea din abundenţă asupra lui Isus şi umbrea tronul îndurării, iar poalele mantiei slavei umplea Templul. Nu am putut privi mult timp strălucirea nespus de mare. Nici o limbă nu o poate descrie. Am fost copleşită şi m-am întors de la splendoarea şi măreţia acelei scene.

Când Isus a murit pe Calvar, a strigat: ‘S-a sfârşit!’, şi perdeaua templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos. Acest lucru avea menirea să arate că slujbele sanctuarului pământesc s-au terminat pentru totdeauna şi că Dumnezeu nu avea să Se mai întâlnească în templul lor pământesc cu preoţii pentru a le accepta jertfele. Atunci a fost vărsat sângele lui Isus care urma să fie oferit de către El Însuşi în Sanctuarul ceresc. După cum preotul intra în Sfânta Sfintelor o dată pe an pentru a curăţa sanctuarul pământesc, tot aşa a intrat Isus în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc, la sfârşitul celor 2300 de seri şi dimineţi din Daniel 8, în 1844, pentru a face o ispăşire finală pentru toţi cei care puteau fi binecuvântaţi prin mijlocirea Sa şi, în acest fel, pentru a curăţi Sanctuarul” (Ellen G. White, Early Writings, pag. 250-253).